Dacă prin pasiune și alegerea de a urma un drum anume se scrie orice poveste, atunci și povestea mea, în timpul celor doi ani petrecuți la CESI, e una a redescoperirii și a confirmării.
Loc prin excelență al diversității, CESI este un spațiu privilegiat, în care pasiunile și curiozitățile fiecăruia se dezvoltă și se definesc prin dialog și cunoaștere.
În 2012, am absolvit masteratul „Tehnici Psihologice de Control al Comportamentului şi Dezvoltarea Potenţialului Uman” în cadrul universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, și am continuat, în paralel, ceea ce începusem încă din vremea liceului: parcurgerea unor cursuri acreditate de fotografie. Am încercat astfel să îmbin o cât mai bună înțelegere a mecanismelor interioare ale creativității artistice cu însușirea tehnicii și mecanicii artei fotografice. Îmi lipseau însă o inițiere și o pregătire adecvată pe partea de teorie vizuală.
În 2014 am descoperit CESI și am ales să mă înscriu la „Teoria și practica imaginii”, un masterat interdisciplinar care propune o abordare unică a temei modernităţii, exclusiv prin intermediul noţiunii de „imagine”. Așa a început ceea ce aș numi experiența CESI, o călătorie de la a privi la a vedea, de la simpla privire prin obiectiv la o gândire analitică și critică.
Tema mea de cercetare a urmat un fenomen contemporan, abordat cu intensitate și interes de teoreticienii artelor vizuale și ai esteticii actuale, acela al fascinației pentru monumente și ruine. Am aplicat o hermeneutică centrată pe vizual și am încercat o analiză care să se constituie într-o inițiere a re-descoperirii sacrului în iconologia acestor vestigii. CESI m-a ajutat să îmi delimitez corect ideile, conceptele și tehnicile de interpretare și să duc la bun-sfârșit un proiect care mi-a plăcut și m-a interesat cu adevărat.
Nu în ultimul rând, câteva cuvinte despre clădirea CESI și farmecul ei. Un loc al trecutului dar și al unui prezent viu, al comunicării și încercărilor de tot felul; al severității liniei arhitecturale, dar și al unei libertăți a regăsirii. Un simbol.
Experiența CESI, așa cum cum o văd eu.

Am fost admisă în cadrul masteratului de Societate, Multimedia, Spectacol cu o lucrare despre arta corporală și performance, iar după doi ani de periplu în cadrul CESI, cu întrebări, provocări și experiențe practice, mi-am definitivat cercetarea pe modul în care performance-ul demonstrează și deconstruiește constructele culturale ale societății. De la constructele sociale ale genului, până la arta în sine, analizez „joaca” performance-ului cu conceptele construite social, pentru a le sublinia relativitatea.
Experienţa CESI a fost o incursiune în pasiunile mele, o inspiraţie şi o motivaţie pentru a le aprofunda şi a le concretiza.
Perspectivele din care artele spectacolului şi studiile culturale, în general, sunt abordate, au dat naștere unei surse generatoare de idei, de dorința de a Cunoaște, a Înțelege, a Face. Oportunitățile de practică și academice oferite de CESI au fost minunate deschizătoare de drumuri, care au contribuit la îmbogățirea experienței profesionale și personale. Practica în instituțiile de cultură partenere (Godot Cafe Teatru, Centrul Național al Dansului), experiența de cronicar din cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, participarea la sesiunea de comunicări Best Letters Colloquia și stagiul Erasmus petrecut la Bruxelles sunt reperele principale ale călătoriei mele CESIste.
În tot acest proces de descoperire, am fost susținută de profesorii și personalul CESI, personalități care m-au îndrumat și, mai ales, m-au inspirat.

Ca mulți alți colegi ai mei (am aflat ulterior), am ajuns la CESI confuză în privința popriilor demersuri de viitor, dar cu speranța că voi găsi în acest mediu academic făgașul potrivit pe care să o apuc pentru a-mi întemeia o carieră. Ma bucur pentru alegerea facută: confuzia s-a risipit, iar speranța mi s-a împlinit. În cadrul multora dintre cursurile la care am asistat, mi-a fost satisfăcută mai vechea dorință de a studia subiecte ce țin de istoria și teoria artei ori de filosofie; am descoperit forța artei contemporane din spațiul românesc și din Occident; am întâlnit profesori dintr-aceia, rari, care sprijină și izbutesc să entuziasmeze studenții; am avut parte de colegialitate atât cu ceilalți studenți, cât și cu profesorii. Iar tot acest periplu prin spațiul de studiu de la CESI s-a concretizat prin colaborarea cu o fundație de artă condusă de unul dintre cei care mi-au fost profesori aici.
Îmi imaginez arhitectura noematică a acestui centru de studiu ca fiind compusă din porți, numeroase și diverse porți, către arii de cercetare generoase. Un pod de legătură există între cele două programe masterale, Teoria și Parctica Imaginii (TPI) și Societate, Multimedia și Spectacol (SMS): creditele transferabile. Noi, studenții, ne-am putut perinda prin acest spațiu, deschizând porți și, uneori, neavând habar ce vom găsi în spatele lor. Spre exemplu, eu, înscrisă la TPI, prin participarea la unele cursuri de teatrologie de la SMS, nu numai că am descoperit acest domeniu de studiu, ci am avut parte de o experiență încântătoare și pe-alocuri revalatorie la întâlnirea unor nume precum Jerzy Grotowski, Tadeusz Kantor ori Samuel Beckett.
CESI constituie, de bunăseamă, un spațiu de cercetare în care studenții-exploratori pot să descopere informații prețioase ce vizează atât problematica imaginii vizuale, cât și problematica propriei imagini în context profesional.

Dansul în imagini

Alina Ușurelu a absolvit programul de master – Spectacol. Multimedia. Societate – din cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii. Este artist vizual la Centrul Național al Dansului și colaborează cu membrii comunității de dans contemporan. Pe lângă realizarea de fotografii de spectacol, de creații video pentru promovarea și documentarea produselor artistice contemporane, își dorește să dezvolte producția de video-dans în Romania și lansează propuneri multimedia inedite împreună cu dansatori și coregrafi.

 

Cum ai ajuns să faci PR pentru CNDB și ce înseamnă Centrul Național al Dansului pentru tine?

Povestea a început cu mine un pic debusolată după terminarea facultății, în sufrageria părinților. Eu ce fac acum? (am terminat o facultate foarte frumoasă, dar fără pic de direcționare către o carieră).

Pentru că tata a fost mereu interesat de dezvoltarea profesională a mea și a surorii mele, după o zi de muncă, mi-a adus acasă Monitorul Oficial cu toate programele de studii universitare pentru a alege împreună un program masteral care să mă ajute să-mi găsesc o direcție. L-am răsfoit pe toate părțile până am găsit Centrul de Excelență în Studiul Imaginii (CESI). Mi-a atras inevitabil atenția și, de atunci, am început să fac pași direcți către ce am devenit.

Ulterior, începând programul de studii, mi-am format niște dorințe și curiozități în relație cu noile cunoștințe și, pentru că trebuia să fac practică în anul II, am ales Centrul Dansului. Am cunoscut-o pe Vava, am experimentat postura de spectator de dans contemporan, am început să vreau mai mult, m-am îndragostit de spectacolele LAY(ERS) (Cristina Lilienfeld) și Cvartet pentru o lavalieră (Vava Ștefănescu) pe care le-am fotografiat, am scris despre ele, am fotografiat și alte spectacole și uite-așa nu au mai scăpat de mine.

Îmi aduc aminte ziua de vară în care am sunat-o pe Vava (după un stagiu de practică la bancă pe care am fost obligată să-l fac, pentru că, nu-i așa, eram la vârsta la care trebuie să-ți găsești serviciu) înainte să plece în America. Eram plânsă toată și i-am ținut un discurs emoțional despre cum eu nu am să reușesc în viață dacă nu mă primește la CNDB.

Cam așa am ajuns aici. Apoi, evident, am dat greș, dar am făcut și lucruri bune, până am învățat, însă am avut-o lângă mine pe Andreea Novac, care ziua mă ghida în ce privește sarcinile de lucru, iar seara o duceam acasă cu mașina și o țineam la țigară să îmi expună perspectiva ei asupra spectacolului programat. Da, nu a fost ușor pentru mine să înțeleg un limbaj coregrafic contemporan, dar ascultând parerea ei, am reușint să îmi dezvolt propriile mele filtre. A fost și este un coechipier de excepție.

Am avut și am în continuare foarte mult de învățat din experiența la CNDB și, în special, de la echipa CNDB și de la oamenii care se adună în jurul acestei instituții. I-am zis o dată Vavei, la o ședință în care încercam să deslușim identitatea CNDB, că Centrul este un fel de Arca lui Noe pentru artiști. E o insitituție tare complicată, aș spune datorită, și nu din cauza, unicității ei. CNDB este locul formării mele profesionale, este căsuța „artistului” din mine.

 

Fotografiile tale, multe dintre ele realizate prin tehnica expunerii prelungite sau multiple, transpun emoția scenică a spectacolului. Cum ți-ai dezvoltat această pasiune?

Fotografie fac de vreo 6 ani, primii trei am explorat aparatul fără pic de știință. Știam doar tehnic ce se întâmplă dacă modifici ISO, închizi diafragma sau eu știu ce altă setare, îmi alegeam momentul declanșării și îmi setam cadrul pur și simplu, instinctual. Ulterior am făcut un curs de specializare care a fost foarte benefic, pentru că m-a făcut să conștientizez mult mai bine acțiunile și deciziile pe care le iau. Pe această cale vreau să-i mulțumesc profesorului Dragoș Popescu (care-i supărat pe mine pentru că am dat la UNATC, am intrat printre primii, dar nu am continuat; nu din cauza dumnealui, ci din cauza sistemului lor educațional care nu este deloc potrivit pentru mine). Ca să ajung la subiect, obișnuintă cu mișcarea pe scenă și schimbarea rapidă a eclerajului, într-o seară la CNDB, a fost programat un solo de teatru contemporan din Polonia în care o femeie a stat pe mijlocul scenei, a vorbit în același loc și cu același set-up de lumină timp de o oră. Eram atât de dezamăgită încât am început să mă joc cu camera; tocmai ce îmi cumpărasem un nou obiectiv și aveam nevoie de ACȚIUNE.

Mai încercasem pe acasă să mă joc cu lightpainting și cu expunere lungă, dar de data aceasta, pentru că aveam un obiectiv cu transfocare, am descoperit universul acesta și, apoi, am încercat să-l aplic și pe mișcare. Nu funcționează mereu, dar mi-am dezvoltat un simț. Să mă conectez cu performerul, să încerc să-i anticipez mișcarea și să-mi dau seama unde aș putea să aplic asftfel de tehnici. Îmi place atât de mult ce iese, încât îmi doresc să scot tehnica din convenția spectacolului și să o explorez pe cont propriu, într-un laborator dedicat (sper să obțin finanțarea de la AFCN). Are un potențial foarte mare, mai ales dacă te întorci la rădăcini și o folosești pe film. Așa că, cine știe, poate fac descoperiri noi într-un doctorat la CESI. Pun la cale niște proiecte foarte frumoase pe tema aceasta, sper doar să am parte de contexte favorabile.

În 2016 ai fost director artistic al proiectului UpStairs, care s-a concretizat printr-un workshop și un scurtmetraj care explorează relația dintre corp și spațiu. Cum a luat naștere proiectul și care a fost partea la care ai lucrat cu cea mai mare tragere de inimă?

Eram la un atelier de video-dans susținut de Jevan Chowdhury (inițiatorul proiectului „Moving Cities”) în cadrul programului Bucharest International Dance Film Festival 2015. Acolo ne-au împărțit pe echipe (eram cu Irina Marinescu și cu Aura Goia) și ne-au pus să facem un film de dans de 20 de secunde. Am ales o scară din dosul ICR-ului ca loc de filmare și ne-am apucat de treabă. Numai că, nu-i tocmai ușor să dansezi pe scară, darămite 20 de secunde, drept urmare, eu și Irina am început să ne punem întrebări legate de adaptarea mișcării la spațiul în care te afli. A ieșit un filmuleț tare simpatic, iar cei care l-au văzut au spus că vor să vadă mai mult. Mai târziu, am fost cu ea la o conferință de psihoarhitectură, unde l-am întâlnit pe Dan Coma, care ne-a dat și mai multe idei, și am început să ne conturăm o viziune despre cum am putea face ceva împreună, pentru că erau niște nevoi comune de a cunoaște și de a înțelege mai bine relația dintre corp/mișcare și spațiul în care se află/întâmplă. De aici încolo, Dumnezeu cu mila, am lucrat un an de zile la proiectul acesta și a ieșit mai bine decât ne-am putut imagina. Am trăit intens tot proiectul, de la acte, la demersul artistic. A fost prima experiență cu un proiect finanțat de stat, imaginează-ți!

Tragere de inimă am avut peste tot, până și la dosarul de decont, unde am primit „coroniță”, dar cel mai cel moment al proiectului a fost la finalul atelierului „Volum. Corp în spațiu”, când 20 de oameni care nu puseseră mâna pe camere în viața lor, după 4 zile de lucru (aproximativ 2 ore pe zi) cu mine și cu Simona Deaconescu, au făcut niște filme de mai mare mândria. A fost momentul în care am simțit că am un motiv serios să merg mai departe, să studiez mai mult, să creez mai mult, să dezvolt cât mai multe contexte în care oamenii să aibă acces la astfel de cunoștințe, pentru că nu, nu îți trebuie școală pentru a-ți dezvolta simțurile în această direcție. Doar puțină imaginație, învăluită de pasiune și lucru în echipă.

 

Crezi că experiența ta ca fotograf de eveniment, prin urmărirea spectacolelor și selecția fotografiilor de eveniment, cât și cea de PR pentru CNDB, ți-au „format mâna” ca director artistic pentru UpStairs?

Categoric DA! Nici nu mi-ar fi trecut prin cap astfel de lucruri fără să mă fi dezvoltat într-un astfel de context. A contat enorm!

În ce privește studiile, consideri că tranziția ta de la relații internaționale și studii europene la studiul imaginii a fost una bruscă, sau a existat un element de legătură între cele două?

Nu a fost una bruscă, a fost una necesară. A fost minunat la facultate, dar nu mă vedeam făcând nimic din ceea ce (nu prea) puteam face cu Relații Internaționale și Studii Europene. Elementul de legătură am fost eu.

A durat ceva până am ajuns să-mi dau seama ce-mi doresc și unde mă potrivesc. Apropo de hibele sistemului educațional din România. Dar nu-mi pare rău de nimic. Din toate am avut de învățat lucruri importante pentru dezvoltarea mea personală și profesională.

Ești foarte versatilă în alegerile tale, atât în ce privește studiile, cât și în ce privește cariera profesională – fie ea și la început de drum. Unde-și are originile această versatilitate? Bănuiesc că e nevoie de o anumită deschidere către diverse domenii și diverși oameni.

Cred că, pur și simplu, face parte din mine. Am încercat foarte multe lucruri de când eram în liceu, pe multe nu le-am dus la capăt. Dar chiar și drumurile acestea scurte te învață sau te fac să realizezi că ceea ce ai început nu e potrivit pentru tine. Cred că e vorba și de un soi de egoism în legătură directă cu nevoia mea de a face lucruri numai din plăcere. CESI a fost prima instituție care m-a făcut să pun frână acestor nevoi continuie de a descoperi și altceva pentru că, probabil, mi-a oferit contextul de a descoperi atât de multe, încât să nu mai am nevoie de alte lucruri noi.

Cel mai frumos este să unești cât mai multe dintre drumurile acestea pe care ai mers (mai mult sau mai puțin) într-un singur punct. Apropo de pluridisciplinaritate.

Printre picături, te mai ocupi și de stagiile de practică ale masteranzilor de la „Societate, Multimedia, Spectacol” la CNDB. Acum că te afli de cealaltă parte a „baricadei”, în ce măsură îți regăsești propriile aspirații de acum câțiva ani printre cele ale masteranzilor pe care îi formezi?

La CESI sunt oameni atât de diverși. E foarte simplu să găseși un punct comun de discuție, dar destul de dificil să întâlnești un om cu interese asemănătoare cu ale tale. Aici se deschide o cutie a Pandorei, pentru că la CNDB e destul de greu să faci un program clar de practică, într-o formă pedagogică fixă ca să-i poți coordona pe toți odată. Trebuie să ai timp pentru experiențe individuale cu masteranzii pe de-o parte, și pe de alta, trebuie să existe un interes și din partea lor. Am fost mereu antisistem, dar în aceast tip de experiență nu mai este cazul. Cred că nici unul dintre ei nu realizează cât de importantă este practica și cât de benefic este faptul că CESI le pune la dispoziție astfel de programe, atât de diverse. Una dintre probleme este că vin cu așteptări neconforme cu realitatea sau își aleg greșit locul unde să facă practica. Îi sfătuiesc să viziteze locurile unde li se propune practica, înainte de a face alegerea, în calitate de spectatori, consumatori.

Acum mi-am spus și eu of-urile, dar sunt și masteranzi dedicați și pasionați, cu care mă bucur să lucrez și să le împărtășesc din cunoștințele mele. De fapt, cu toți aș face acest lucru dacă ar fi curioși, dacă ar pune întrebări, dacă m-ar trage de mânecă după spectacol să mă întrebe ce și cum.

Păstrez pentru final povestea cu Laura Trocan, masterandă CESI – SMS, care a dat dovadă de profesionalism și de implicare din prima secundă, și iat-o în echipa CNDB acum. Ea a facut parte din a doua serie de practică pe care am coordonat-o, iar după ce s-a întors din experiența Erasmus de la Bruxelles, am luat-o cu mine peste tot pentru că și-a dorit și pentru că a fost curioasă.

Așă că, dragi studenți, dacă aplicați pentru un program de master la CESI și vreți practică la CNDB, trageți-ne de mânecă, întrebați-ne, fiți curioși! Un alt motiv pentru care îndrum oamenii pasionați de artă și cultură, dar nu neapărat artiști, pe această cale este faptul că în domeniul cultural există un mare deficit de manageri, producători, curatori și critici, iar cel mai bun drum către aceste profesii este cel prin care înțelegi arta, te înconjori de artiști, te confrunți cu problemele lor și începi să-ți dai seama cam care ar putea fi soluțiile pentru ei.

Care este spectacolul tău preferat dintre cele recente care au fost difuzate la CNDB?

O întrebare cu răspunsuri nelimitate J

Din România, în ultima vreme, sunt fană Mihaela Dancs și Andreea Novac, ultimele două producții marca CNDB ale Mihaelei, Coregrafie de grup (2015) și teren de dans (2016) dau dovadă de o precizie a discursului și merg pe o linie clară a intereselor artistei vis-a-vis de limbajul coregrafic contemporan. Cele două proiecte au în comun o abordare unică a sunetului în relație cu mișcarea, pe de-o parte, iar pe de alta, ambele evidențiază lucrul cu pattern-urile de mișcare și epuizarea fizică. Să vezi 10 dansatori pe scenă într-o mișcare, aparent browniană, creând și rupând legături, în timp ce covorul de dans le amplifică pașii, iar respirațiile lor se mixează, parcă, într-un spectacol cu totul diferit, nu-i tocmai la îndemână.

La 37 minutes of make believe e altceva, Andreea Novac e magică pe scenă, te corupe într-o lume invizibilă și se joacă cu mintea ta. E un fel de incursiune individuală în universul propriei conștiințe ce se află în relație cu scena. E ca și cum, tu ca spectator, ai posibilitatea de a proiecta pe scenă ce-ți trece prin minte. E o senzație tare foarte puternică și plăcută!

Străine … MAKE YOURSELF, concept și coregrafie: Marta Ziółek, un performance polonez ce a fost invitat cu ocazia festivalului News from Polska. Un spectacol pop-ish ce pune problema comsumerismului în societatea contemporană într-un mod foarte apropiat de publicul tânăr.

Horia Ioan Iova este alumn al masteratului Teoria și Practica Imaginii și muzeograf la Muzeul Municipiului București. Și-a susținut lucrarea de disertație, „Rolul teatrului în definirea identităților sociale”, în iunie 2016, sub dubla coordonare a lect. univ. dr. Laura Marin și a lect. univ. dr. Cristina Modreanu.

Traseul tău descrie multe turnuri neașteptate, de la matematică-informatică (liceu), la comunicare și relații publice (facultate), până la studiul imaginii (masterat). Care e resortul din spatele acestor tranziții, ce anume te-a motivat să le realizezi?

Am renunțat la matematică în primul rând pentru că nu eram foarte bun la cifre, aveam o atenție poate mai haotică în perioada liceului, așa că orice ținea de cifre „dădea” greșit. La logică, matematică, mă pricepeam destul de bine, dar partea cu cifre mă debusola. Atunci am zis că dacă vreau să fac ceva important, interesant în viața mea, ar trebui să ocolesc cifrele, și cum îmi plăcea destul de mult să vorbesc în public, îmi plăcea să prezint idei, să dezbat, m-am gândit să mă orientez spre partea de comunicare, de cultură, nu-mi era foarte clar în acel moment. În clasa a XII-a, în loc să merg la olimpiadă la fizică sau la matematică, am mers la filozofie, de plăcere, din pasiune. Facultatea care avea examen de admitere la filozofie era Facultatea de Comunicare și Relații Publice. Examenul l-am dat, l-am luat, așa am ajuns la SNSPA. Se prefigura un traseu spre partea aceasta culturală care m-a atras întotdeauna și, la un moment dat, s-a ivit în anul al II-lea oportunitatea unui schimb Erasmus în Belgia, pe un program care se numea SPACE – Social Pedagogical Arts and Creativity Exploration – și deja lucrurile se întorceau cumva spre partea de artă, creativitate, lucrul cu oamenii. După acest stagiu Erasmus m-am întors în țară, mi-am dat licența, licență pe film, pe construcția imaginii publice prin filmul istoric cu conotații politice. A fost un studiu pe filmele cu Mihai Viteazul din perioada comunistă.

Asadar interesele tale deja se îndreptau într-o direcție nouă?

La sugestia unei doamne profesor de la FCRP, am urmat masteratul de la CESI, pe care l-am găsit absolut fascinant. În primele două luni simțeam că e ceea ce-am căutat toată viața fără să știu. Apoi, cumva din întâmplare, a apărut oportunitatea unui alt stagiu Erasmus în Belgia, în Bruxelles, de data asta. Am fost prima generație care a putut urma Erasmus și la licență și la master, deci a fost un context fericit. Stagiul pe care-l propunea CESI era în domeniul teatrului, deși eu urmam masteratul TPI, așa că în anul al II-lea am schimbat domeniul disertației și am plecat la studii de spectacle vivant, cum se numește în Bruxelles. N-am abandonat niciodată componenta socială și m-a preocupat în continuare cultura pentru oameni de rând, pentru mase, mai degrabă decât pentru elite. În disertație am abordat rolul social al emigrantului marocan în comunitatea din Bruxelles, așa cum e el prezentat în piese de teatru. Am lucrat pe o piesă de teatru-atelier, făcută de femeile din Molenbeek (astăzi, „temutul” cartier Molenbeek), o piesă de teatru în care ele-și puneau în scenă viața – un pic de studiu antropologic, un pic de interviu. Partea amuzantă e că unul din motivele pentru care am plecat la Bruxelles era să învăț franceză. Știam destul de puțină franceză, ce s-a predat la școală, așa că am zis „Bun, m-arunc în apă și învăț să înot”. Așa am învățat să „înot” în franceză. Lucrurile au mers bine și, după stagiul Erasmus din Bruxelles, am avut oportunitatea unui stagiu la Parlamentul European, pentru Casa Istoriei Europene – un muzeu de istorie despre Europa, care oferă o viziune critică trans-națională, o viziune „din afară” a Europei. Pe vremea aceea am lucrat pentru construcția colecției și a conceptului expozițional, ca stagiar pe partea de curatoriat. Întors din Bruxelles, mi-am căutat un job în muzee. Pentru că am lucrat la muzeul Parlamentului European, aveam experiența stagiului de practică la CESI, la MNAR, într-un an, și la MȚR, al doilea an, iar cu experiența de muzeu la Bruxelles am considerat că aceasta va fi calea mea. Având și background în relații publice, astăzi lucrez pentru departamentul de relații publice al Muzeului Municipiului București.

Ușurința de a te orienta în domenii atât de diferite presupune vreun risc, sau e vorba, pur și simplu despre curajul de a încerca ceva nou, dar și despre tenacitatea de a-i urma cursul?

De fiecare dată când am spus „da” unei astfel de provocări, am simțit că există o parte de risc – riscul de a nu-ți propune neapărat să mergi undeva, riscul de a nu avea neapărat un plan pe termen lung. A fost întotdeauna un traseu marcat de o deschidere pe care n-am putut s-o refuz; o nouă poartă care părea drumul evident. Nu am putut să spun „nu” la așa ceva când a apărut ocazia să mă întorc în Belgia, care a fost o țară care m-a primit foarte bine, de care m-am bucurat foarte mult. Am considerat că acesta e drumul, chiar dacă însemnă să-mi schimb specializarea sau domeniul studiilor. La fel, când am avut ocazia stagiului la muzeul, în formare, atunci, al Parlamentului European, cu două stagii în muzee în țară și cu o pasiune pentru muzee am zis că acesta e drumul, nu există altceva. Chiar dacă reprezenta poate o cotitură, privită dintr-un alt unghi, din punctul meu de vedere se vedea ca singurul drum posibil. La fel, întors în țară, am aplicat la primul post într-un muzeu pe care l-am găsit. Voiam să mă angajez la un muzeu, și cred că postul l-am găsit pe 5 sau 6 ianuarie, în condițiile în care ajunsesem în decembrie. Cam așa s-a întâmplat. Probabil că lucrurile acestea capătă sens privind în urmă, de la mai mulți ani distanță. Acum sunt în mijlocul lor și nu aș putea să spun.

Cum s-a născut pasiunea pentru artele teatrale?

S-a întâmplat cumva în două etape. Prima a început în Kortrijk, în primul stagiu Erasmus, în Belgia, atunci când parte din programul SPACE pe care-l urmam la facultate – trebuia să îndeplinim un stagiu de practică, un stagiu la o organizație artistică, dar care să lucreze cu proiecte sociale, cu imigranți, cu grupuri-țintă, cum le numesc ei. Cea mai interesantă organizație pe care am găsit-o a fost un teatru – teatrul Antigone, unde am lucrat în cadrul unui proiect social. Propunerea noastră era să integrăm imigranții nou-veniți în societate prin participarea la cultură, mai specific prin teatru. Timp de 2-3 luni, școala mea, să zic așa, a fost integrarea în comunitatea locală marocană și realizarea de interviuri despre ce înseamnă pentru ei noua viață, ce înseamnă noul rol. Ușor-ușor, îi orientam spre ideea de teatru: ce înseamnă teatrul pentru ei, ce înseamnă un personaj, ce înseamnă scena vieții, sau scena artistică? Încercam astfel să găsesc punți între viața lor de zi cu zi și teatru. Apoi, în 2015, când s-a ivit oportunitatea stagiului în Bruxelles pe studii teatrale, am considerat că e o provocare, un drum care se continuă. Începusem un drum în Belgia, l-am lăsat, ca să mă întorc în țară, iar acum se ivea următorul sector de drum, pe care, ca să-l urmez, trebuia să-l continuu în domeniul studiilor teatrale. Am considerat că aveam ceva experiență în sensul acesta, cunoșteam, cât de cât, comunitatea de imigranți din Belgia, dinamica acestei comunități – bineînțeles, la nivel nespecialist. Am scris un proiect de cercetare pentru disertație în acest sens, s-a aprobat, și-așa am continuat cu studiile teatrale și la disertație.

De ce „Zahăr, venin și flori de portocal” ca subtitlu al disertației tale?

Sucre, venin et fleurs d’oranger. E un titlu dat unui spectacol realizat de o comunitate de femei marocane din Molenbeeck. Mi-am propus să identific cum anume membrii unei comunități de imigranți se auto-definesc prin teatru, și cum anume această definire a lor are impact asupra cadrului general al societății? În cuvinte mai simple, atunci când ei au o scenă și o voce, ce spun ei pe această scenă? „Cine suntem noi pentru societate și cum vrem să fim percepuți de societate?” – aceasta era întrebarea pe care am pus-o. Spectacolul pe care m-am decis să-l includ în studiul meu era realizat într-un teatru-atelier, un teatru de improvizație, într-o primă fază, desfășurat pe parcursul a 2 ani pentru Brocoli Théâtre– un teatru care lucra cu proiecte sociale. Aceste femei se întâlneau în fiecare sfârșit de săptămână la Brocoli Téâtre și, pornind de la viața lor proprie, improvizau diverse situații, diverse scenarii de viață. În doi ani, toate acestea s-au transformat într-o piesă care a fost pusă în scenă cu ocazia a 50 de ani de emigrare marocană în Belgia, în 2014.

Dar toată povestea e plină de aventuri, de interviuri, de plimbări seara la ore mai puțin frecventate de belgieni, de încercări de a mă amesteca cu această comunitate foarte frumoasă, de altfel, dar cu probleme – tocmai de aceea și interesantă de studiat. Eu am plecat din Belgia în decembrie 2015 și atentatele din Bruxelles au fost în martie 2016, deci timpul a fost foarte scurt și comunitatea pe care-am studiat-o e aproape de comunitatea din Molenbeek, de unde se spune că veneau atacatorii. Și, în general, e o problemă urbană pentru că e o zonă mai mult sau mai puțin închisă.

Ce reprezintă pentru tine Bruxelles, un oraș în care revii mereu, fie pentru stagii de cercetare, de practică, poate și din simpla plăcere de a-l vizita?

Sunt două etape diferite; prima a fost în 2011-2012 în Kortrijk, în Flandra de Vest, 2011-2012, iar următoarea în 2015, în Bruxelles: februarie-iunie – master, septembrie-decembrie – Parlamentul European. Bruxelles e un oraș în care mi-am petrecut cea mai frumoasă parte a vieții profesionale de până acum și o parte la fel de frumoasă din viața personală, pentru că era o descoperire continuă și a orașului, a unei noi societăți, și a limbii franceze, pe care încă nu o stăpânesc la un nivel foarte bun, dar pe care cu siguranță o îndrăgesc, chiar dacă nu sunt neapărat un expert. A fost o căutare continuă, o rătăcire uneori, pentru a găsi mereu alte lucruri. La nivel mai concret, mai pragmatic, în comparație cu Bucureștiul, Bruxelles nu e un oraș foarte sigur. În centrul Bucureștiului te poți plimba noaptea fără nicio problemă. Bruxelles e un oraș cu probleme, un oraș care nu prea te lasă să dormi din punctul de vedere al contrastelor sociale. Se văd, țipă, sunt dureroase aceste contraste, care se pot lăsa cu probleme de securitate personală, mai ales în centru, căci nu-ți dai seama unde se termină zona sigură și începe o zonă mai tenebroasă a orașului. Altfel, cultural vorbind, Bruxelles e un oraș foarte efervescent și se vede la muzee, de exemplu, ambiția de a face expoziții cât mai mari, cât mai importante, au conceptul acesta de expoziție block-buster – o expoziție bună care să „spargă” tot sezonul, care să domine piața muzeelor. Noi suntem încă destul de în urmă și, tot spre deosebire de spațiul românesc, cultura costă acolo – sunt alte mize, alte energii în sfera culturală.

Care este relația ta cu CESI în momentul actual?

Deoarece ca student am beneficiat de stagiile de practică foarte bine desfășurate la CESI, am vrut să ofer înapoi acest lucru și, în calitate de membru al departamentului de relații publice al Muzeului Municipiului București, am organizat un parteneriat cu CESI pentru stagii de practică ale actualilor masteranzi. Am fost, și sunt în continuare, coordonatorul programului de practică din partea Muzeului pentru masteranzii CESI. Pe de-o parte, pentru a continua această experiență frumoasă pe care am avut-o în calitate de masterand și, pe de altă parte, pentru că avem nevoie de oameni pregătiți, ambițioși, determinați, competenți, cum știam că se găsesc la CESI. I-am cooptat în diverse proiecte și au făcut o treabă extrem de bună, de care sunt foarte mulțumit.

Andreea Răsuceanu este postdoc CESI, doctor al Școlii Doctorale „Spațiu, Imagine, Text, Teritoriu” și alumnă a masteratului „Teoria și practica imaginii”. A publicat în reviste de specialitate precum Viața Românească, România literară, Observator cultural, Bucureștiul cultural, Idei în dialog, Convorbiri literare, și este autoarea a trei cărți publicate la editura Humanitas – Cele două Mântulese, Bucureştiul lui Mircea Eliade şi Bucureştiul literar. Şase lecturi posibile ale oraşului – care au fost bine primite nu doar de critici, ci și de publicul larg.

De ce ai ales să faci cercetare?

N-a fost ceva planificat, lucrurile s-au legat cumva de la sine. În ultimul an de facultate m-am întâlnit cu Sorin Alexandrescu, venit proaspăt de la Amsterdam cu o bibliografie și cu informații comparabile cu ceea ce-ar putea pune la dispoziție un profesor occidental cu o anumită deschidere, de care eu nu avusesem parte la Facultatea de Litere până atunci. Am urmat un curs despre poezia contemporană pe care l-a ținut, și în urma acestui curs m-a invitat la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, să fac masterul de „Teoria și practica imaginii” – moment în care am acceptat, firește, imediat, pentru că-mi oferea exact tipul de deschidere pe care mi-aș fi dorit-o. Odată ce-am ajuns la masterat, mi-am dat seama ce-aș vrea să fac în continuare – acesta a fost momentul. A fost primul meu contact cu cercetarea adevărată, cercetarea de arhivă, pentru că am făcut o scurtă prezentare a străzii Mântuleasa în istorie (pe linia documentelor de arhivă) și în literatură.

În ce a constat această activitate?

Existând foarte puține informații despre mahalaua Mântulesei în cărțile de istorie și de istorie a orașului, am mers la arhive și am început să caut documente – legate de ctitorii bisericii Mântuleasa, de evoluția acestei mahalale. Lucrul acesta mi-a plăcut foarte mult; cred că e cartea la care am lucrat cu cea mai mare plăcere dintre cele trei cărți ale mele. Evident, apoi am continuat cu Mântuleasa ca topos literar – cum se vede strada Mântuleasa, care-i, de fapt, centrul generator al mitologiei bucureștene pe care-o instituie proza lui Mircea Eliade? Cu alte cuvinte, am continuat cu imaginea străzii Mântuleasa în literatura lui Mircea Eliade. Lucrurile acestea le-am făcut, însă, fără să-mi fi ales o anumită metodă de raportare la textul literar.

Metoda a venit mai târziu?

La doctorat mi-am dat seama că geografia literară (sau geocritica) e metoda care mi s-ar potrivi cel mai bine, care-mi dă posibilitatea să folosesc informații și din alte domenii (filozofie, antropologie, sociologie, istorie, geografie) pentru a vorbi despre literatură. Ceea ce mă interesa pe mine – locurile, și cum arată spațiul în literatură – nu puteau fi analizate urmând o critică tradițională sau elemente de teorie literară – ceea ce citisem eu până atunci. Contactul cu teoreticienii și criticii care se ocupă de acest lucru a fost esențial, de fapt, în scrierea cărții și în evoluția mea ulterioară. Am avut un stagiu, în cadrul bursei postdoctorale pe care am avut-o tot la CESI la Paris, la Sorbona. Cu această ocazie am participat la seminarul condus de Michel Collot, am cunoscut foarte mulți specialiști care se ocupă de conceptul de geografie literară, care înțeleg diferit acest concept, care au impus conceptul de geocritică, de geopoetică, de ecocritică. Mi-a plăcut faptul că e un teren încă foarte fertil, pentru că e acolo o polemică permanentă, o discuție foarte vie, foarte actuală despre toate aceste concepte. Acum cinci ani, când am ajuns eu la Paris, lucrurile erau chiar și mai puțin așezate, mai puțin clare decât sunt acum. Mi-a plăcut să selectez eu singură elementele teoretice care se vehiculau și să-mi fac singură un mod de abordare a textului literar, pe care l-am aplicat în Bucureștiul lui Mircea Eliade și în Bucureștiul literar – șase lecturi posibile ale orașului, care este ultima mea carte.

Interesul pentru geocritică a debutat odată cu participarea la acest seminar al lui Michel Collot, sau aveai o inclinare chiar și dinainte?

Aveam cumva o înclinare, mă ocupasem deja de un topos literar, acela al Mântulesei. Dar, cum ziceam, fără o metodă anume; cumva încă îmi căutam metoda. Am vrut o metodă care să-mi ofere și foarte multă libertate teoretică, să-mi pot alege eu singură elementele teoretice pe care să le aplic. Acest lucru a venit odată cu întâlnirea lui Michel Collot de la Paris. Eu deja știam unele lucruri, intrasem în legătură cu Barbara Piatti, care s-a ocupat de un atlas al romanului european – un proiect desfășurat la institutul de cartografie din Zürich. Ea, împreună cu un grup de cercetători din mai multe domenii, făcuseră un plan pentru acest atlas – trebuia să fie un atlas interactiv care să depisteze cele mai importante toposuri literare de pe harta literară europeană, să le consemneze și să alcătuiască mai multe volume în care fiecare dintre acești cercetători să scrie despre un anumit loc, dintr-o anumită perspectivă, care corespundea domeniului din care provenea. A fost un exercițiu foarte interesant, de fapt aceasta a fost prima mea întâlnire cu domeniul geografiei literare; de-aici mi-am luat primele noțiuni. Ea a avut bunăvoința să-mi trimită toate documentele pe care le strânseseră până atunci și, încet, încet, a început să mi se contureze viziunea despre ce ar putea să însemne geografia literară. Când am ajuns la Paris mi-am dat seama că sunt de fapt mult mai multe tendințe, mult mai direcții, că e o luptă între teoreticieni, între critici pentru acest domeniu – căci se înțeleg mai multe lucruri prin „geografie literară”, „geocritică”, „ecocritică”. Așa că mi-am asumat această libertate de a alege exact elementele de teorie care mi s-au potrivit în cadrul temei pe care o alesesem.

În ce măsură activitatea de cercetare la CESI te-a ajutat în a scrie volumele pe care le-ai publicat?

Volumele pe care le-am publicat sunt activitatea mea de cercetare. E un lucru vital să faci muncă de cercetare cu adevărat, confruntându-te tu însuți cu un anumit domeniu (cu cât mai nou, cu atât lucrurile sunt mai palpitante). Efectiv a fost o muncă plină de suspans și de tensiune în cazul meu, pentru că eram pierdută în nisipurile mișcătoare ale geografiei literare care, la noi, în spațiul academic românesc, înseamnă un fel de regionalism literar practicat de Cornel Ungureanu, cel mai convingător dintre criticii români, și cam atât. Deschiderea de care am avut parte cu ocazia acestor stagii la Paris a însemnat foarte mult, pentru că mi-a arătat câte lucruri diferite pot să fac pe lângă sensul acesta foarte restrâns, foarte restrictiv pe care îl avea geografia literară în spațiul românesc. Și-atunci a fost mai mult decât binevenită întâlnirea aceasta.

La ce vârstă l-ai citit pentru prima dată pe Mircea Eliade și cum te-a marcat acest lucru?

Aici e o poveste despre care n-am știut ce amploare o să ia în viața mea ulterior. L-am citit în vacanța dinainte de intrarea la liceu. Îmi amintesc foarte clar, aveam paisprezece ani, am început cu volumul de povestiri fantastice La țigănci, și l-am citit pe nerăsuflate într-o după-amiază. A doua zi mi-amintesc că m-am dus și-am cumpărat Tratatul de istorie a religiilor, toate cărțile lui Eliade pe care le-am găsit atunci proaspăt publicate la editura Humanitas. A fost o întâlnire foarte importantă, care a lăsat niște urme mult mai profunde decât m-am gândit vreodată că s-ar putea întâmpla, și care s-au continuat cu pasiunea mea pentru proza lui Eliade și pentru memoriile sale, memorialistica sa. Nu mă gândeam că voi urma un masterat la CESI și că disertația mea va fi despre câteva proze scurte ale lui Mircea Eliade, care comunică între ele nu numai prin faptul că se regăsesc în ele un număr de personaje comune, ci și la un alt nivel mai subtil. Deși nu m-am gândit la acest lucru, uitându-mă în urmă mi se pare că lucrurile s-au legat într-un mod fericit, cum eu n-aș fi putut anticipa niciodată.

Cum anume ți-a îmbogățit lectura felul de a vedea Bucureștiul și de a te plimba prin el?

Aici e o mai veche pasiune de-a mea. M-a pasionat întotdeauna cum arată spațiul în literatură, un spațiu concret, obiectiv, pe care-l cunoaștem, prin care trecem în fiecare zi – o stradă, o piață, un anumit colț de oraș. Cum arată acesta în literatură și în realitate. Cum e transfigurat, de fapt, prin ce fel de procese trece în imaginația unui scriitor înainte de a deveni pur și simplu o imagine literară. Dintotdeauna m-a interesat raportul subtil dintre ficțiune și realitate. Pe linia aceasta de graniță mi-am construit toate cele trei cărți, începând de la Mântuleasa, cumva mergând din ce în ce mai mult în direcția geografiei literare despre care am vorbit. Metoda aceasta mi-a plăcut atât de mult, m-am regăsit atât de tare în ea tocmai pentru că se întâlnea cu două pasiuni mai vechi ale mele – scrisul și călătoriile pe care le-am făcut de-a lungul timpului prin București. Cred că e relevant faptul că m-am născut în București, suntem la a treia generație de bucureșteni și cumva am simțit întotdeauna că există o legătură foarte puternică pe care o am cu orașul în care m-am născut. Evident că nu voi scrie toată viața cărți despre București, sunt multe alte orașe care mă fascinează. Am și scris, de altfel, despre Paris, atunci când eram acolo (Parisul lui Balzac) și am publicat o serie de articole în Observator cultural, dar Bucureștiul întotdeauna mi s-a părut un obiect fascinant, inepuizabil, pe care literatura, de altfel, îl și exploatează foarte mult. Acum am un proiect nou despre care nu vreau să vorbesc foarte mult, dar pot spune că trec în momentul acesta prin mare parte din literatura română în căutarea unor toposuri literare pe care le voi distribui, le voi aranja la un moment dat în structura unei cărți. Lucrul acesta mă convinge din nou ce pondere are, ce importanță esențială are, de fapt, orașul în scrierile autorilor români. Locul nu e aproape niciodată întâmplător în proză, nici în poezie.

Când a avut loc debutul tău literar?

Eu am debutat cu proză, de fapt. Foarte devreme, în anul al II-lea de facultate am publicat o proză în revista Cuvântul, care era condusă atunci de Radu G. Țeposu, un critic foarte sever și foarte tranșant cu literatura, chiar și a celor tineri. Mi-am dorit foarte mult un verdict de la el. A fost un exercițiu de mare curaj să-i trimit niște texte de proză (eram și foarte mică, 19 ani). Peste câteva luni, când și uitasem de acest fapt, o prietenă a deschis absolut întâmplător revista Cuvântul și a văzut că Radu G. Țeposu îmi publicase textele și îmi făcuse și o prezentare foarte flatantă, lucru care mi-a dat foarte mult curaj. Așa am început să scriu proză. Am mai publicat în timpul facultății și am fost mereu convinsă că prima mea carte o să fie una de proză – proză scurtă, roman. Aveam foarte mult material strâns și publicam în reviste culturale în acea perioadă. De aceea întâlnirea pe care am avut-o cu Sorin Alexandrescu mi-a schimbat cursul scrisului meu, pentru că eram foarte calată pe ideea aceasta de a scrie proză, mai ales că publicasem deja – ar fi fost firesc să merg în direcția aceasta.

Ce a determinat această schimbare?

Mi-a plăcut atât de mult deschiderea de la CESI, faptul că totul era atât de nou, că se punea foarte mult accentul pe noutate, pe inovație, că aveam dintr-o dată acces la tot felul de bibliografii străine, că ne întâlneam cu profesori din mediul academic european care veneau aici să țină cursuri – un lucru foarte rar la începutul anilor 2000. Mediul de-aici, faptul că erau specialiști, sau nespecialiști în formare, care se aflau mereu într-un dialog foarte viu, mi-au fost prielnice. Era un mediu extraordinar în care să evoluezi ca teoretician, critic și așa mai departe. Și-atunci m-a cucerit spațiul acesta. CESI a fost mai mult decât o școală pentru mine. A fost pur și simplu un spațiu academic așa cum visasem întotdeauna, cum n-avusesem până în momentul în care m-am întâlnit cu oamenii de-aici. De aceea mi-a plăcut foarte mult faptul că toată cercetarea mea s-a dezvoltat în această atmosferă. Am putut cumva să și verific mereu lucrurile pe care le scriam, a fost mereu un raport foarte strâns, și cu profesorul Sorin Alexandrescu, care în același timp foarte sever, avea foarte multe așteptări de la masteranzi, doctoranzi, chiar și de la cei ajunși la postdoctorat. A supravegheat atent evoluția mea, am simțit pentru prima dată că am, de fapt, un profesor cu adevărat. Și că e un profesor interesat de evoluția mea și de direcția în care mă îndreptam. Și-atunci cumva totul a venit foarte firesc. Și curajul de a-mi asuma o metodă cu totul nouă, despre care în România nu se-auzise deloc – geocritica. Cumva mi-a fost teamă doar că nu voi reuși s-o impun, dar că mă voi lovi de un zid de respingere, de neîncredere, lucru care nu s-a întâmplat. Pentru Bucureștiul lui Mircea Eliade am primit imediat un premiu la Gala Tinerilor Scriitori – cel mai bun tânăr critic al anului. Am avut foarte multe cronici pozitive și atunci mi-am dat seama că am reușit cumva să impun un nou mod de a vedea literatura. Acest lucru m-a făcut să fiu foarte încrezătoare și mi-am dat seama că e calea pe care trebuie să continuu. Toate au pornit de la modul în care s-a lucrat la CESI. Cred că cei 10 ani, cât au durat masteratul, doctoratul și bursa postdoctorală și-au pus definitiv amprenta asupra mea într-un mod pozitiv.

Ancuța Proca este critic de film. Scrie săptămânal despre filme în cadrul rubricii Dilematograf la Dilema veche. Este alumnă a masteratului „Societate, Multimedia, Spectacol” din cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii, cu lucrarea de disertație despre filmele regizorului Cristi Puiu, „Trei exerciții de interpretare: Aurora, Moartea domnului Lăzărescu, Marfa și banii”. 

Cum s-a înfiripat pasiunea pentru filme?

Primul film pe care îmi amintesc să-l fi văzut la cinema e Cartea Junglei, la cinema Republica, în Iași, din care țin minte doar scena de acțiune din camera comorii. Cronologic, prima mea pasiune a fost biologia (am fost în liceu la o clasă de ştiinţe ale naturii, plănuiam să dau la medicină), apoi literatura, din care mă interesa la momentul acela, ca cititor, tot ce ţine de construcţii narative, iar când ceea ce studiasem în literatură m-a adus într-un impas, şi nu am mai putut continua, a mai trecut un timp și am descoperit cinemaul, cu care am simțit atunci nevoia să merg în direcția opusă, să privesc şi să studiez filmele care conțineau anumite abateri de la acest filon narativ. Nu am o problemă cu legătura cinemaului cu literatura, de altfel, câteva dintre filmele care îmi plac sunt şi adaptări din literatură, iar cele care şi pun probleme teoretice legate de ea mă interesează şi mai mult, ci doar că, pe mine m-a ajutat separaţia aceasta în felul în care analizam filmele.

Când ai devenit cu adevărat interesată de cinema?

Interesată cu adevărat de cinema am devenit citind critică de film. Dintre cărțile importante pentru mine, cel mai mare impact l-au avut scrierile lui André Bazin, critic francez, fondatorul celebrei revistei Cahiers du Cinéma şi o influenţă majoră asupra cinemaului francez, din care la noi a fost publicat până acum, din păcate, doar un mic volum din Ce este cinematograful?, deşi în Franţa au apărut şi Operele complete, în jur de 3000 de pagini. Apoi, petreceam şi foarte mult timp în sala de cinema. Am lucrat deasupra cinematografului Studio vreo trei ani, în timpul masteratului, la o firmă care închiriase spaţiu acolo, lucru care îmi permitea un acces foarte uşor (nu şi bilete). Aveam senzaţia că locuiesc practic acolo. După ce abia fusese renovat şi echipat cu tot ce avea nevoie, a fost închis, alături de celelalte cinematografe care trebuie consolidate.

Care au fost regizorii către care te-au orientat aceste lecturi?

Bazin scrisese despre cineaști precum Jean Renoir, Orson Welles, De Sica şi a susţinut neorealismul italian, cu care filmele româneşti de după 2000 au lucruri comune. Cam spre asta m-a îndreptat. De la noi, filmele lui Cristi Puiu erau aproape de conceptele lui Bazin şi, ceea ce era foarte important pentru mine, conțineau devieri de la modul clasic de construcție a narațiunii înspre urmărirea altor lucruri, care nu ţineau de povestire: trecerea timpului, lumea din afara cadrului filmului. Apoi, dintre teoreticieni m-au entuziasmat foarte mult cărțile și blogul teoreticianul de film David Bordwell, care a reușit să facă din teoria de film ceva foarte accesibil, la îndemâna oricui știe limba engleză, într-un mod didactic, care e și foarte atractiv. Interesul meu pentru Hitchcock a fost alimentat mult de analizele pe care le-a dedicat filmelor Rear Window și Shadow of a Doubt, și de niște scrieri ale unui alt critic ale cărui texte sunt mult mai aproape de literatură, Robin Wood, şi de la noi, de cartea lui Victor Ieronim Stoichiță. Din ceea ce s-a scris în limba română, importante au fost cărţile lui Andrei Gorzo, Christian Ferencz-Flatz și revista Film Menu.

Interesul pentru filmele lui Cristi Puiu a dat roade mai târziu, nu-i așa, când ți-ai scris lucrarea de disertație?

Pornisem să cercetez legătura dintre filmele noului cinema apărut după 2000 și filmele neorealismului italian și alte curente cu care mă gândeam că ar fi putut să aibă legături. Dar terenul acesta era foarte extins și, din lipsă de timp, am hotărât să mă restrâng la câteva filme. Am început să mă gândesc la filmele lui Cristi Puiu ca la materialul unei cercetări, care poate fi făcută și dintr-o parte, a celui care construiește filmul, și din cealaltă, a celui care îl vizionează și apoi îl rederulează în minte și vrea să vadă ce s-a întâmplat acolo. Întrebările pe care le pune Aurora legate de formă, au fost importante și pentru mine, pentru că am început să mă gândesc din ce poziție scriu, cui mă adresez, cum trebuie să fie această construcție pe care o ridic, ce se poate spune despre evenimente și ce nu, pentru că filmul era foarte restrictiv cu informațiile și riscul este, ca interpretând, să adaugi lucruri care de fapt, nu existau acolo, lucruri pe care le-am adăugat şi eu din plin.

Cum ai ajuns să fii colaborator la Dilema veche?

Am scris un eseu despre Aurora lui Cristi Puiu pentru un volum colectiv, Politicile filmului, coordonat de Andrei Gorzo și Andrei State, care era o parte a lucrării mele de disertație. A fost publicat și, ulterior, la Dilema veche nu a mai scris Andrei Gorzo, fiind înlocuit de Irina Trocan. Irina era implicată în alte proiecte, mi s-a propus mie și am acceptat, deşi experienţă în scrisul de cronică de film nu aveam, iar până acum am scris cronici la filmele care apar săptămânal, și despre câteva filme din festivaluri.

Mai faci și altceva în afară de critică de film?

Încă din timpul facultăţii am lucrat ca traducător. M-am mai implicat în nişte discuţii cu liceeni în cadrul proiecţiilor Festivalului de Film Super, festival făcut chiar de ei. Şi, tot cu discuţii, am participat la un proiect de educație cinematografică pentru liceeni, lansat de Societatea Culturală Next, unde au loc întâlniri cu elevii de liceu, care vizionează câteva filme la cinema și apoi discută cu critici de film, scenariști, regizori. Anul acesta am discutat despre Les Demoiselles De Rochefort de Jacques Demy  și O vară de neuitat de Lucian Pintilie.

Ce au însemnat pentru tine studiile pe care le-ai făcut?

Pentru mine, la masterat, a fost important că se studiau artele vizuale, pentru că veneam de la Litere. M-au mai ajutat, pe lângă cursurile despre film, cele despre media, unde, în cadrul seminariilor, făceam analiza unor evenimente reale din media românească, cele despre arta video sau cele despre fotografie. Chiar dacă nu erau neapărat despre cinema, la un moment dat se intersectau.

Între licență și master ai trecut de la poezia lui Arthur Rimbaud la filmele lui Cristi Puiu. Ce te-a împins să faci această schimbare a direcției de cercetare?

A fost schimbarea de centru de interes de la literatură la cinema. La momentul acela, deja acest centru nu mai era literatura, iar Rimbaud era, cred, excepţia. Dar la licență era o mare debusolare și nu m-am gândit la ea ca la o cercetare, ci ca la un examen de școală. Trebuia să scriem despre ceva. Când m-am apucat de disertație, îmi doream să fac o cercetare, și aveam nevoie de un cadru, de un mediu care să o susțină.

Ce filme ții neapărat să vezi anul acesta la TIFF?

E foarte greu să alegi ce să vezi din vreo 200 de filme, dar aș vrea să văd retrospectiva Jean-Pierre Melville, Moartea obosită / Der Müde tod, filmul lui Fritz Lang acompaniat de muzică live, documentarul 76 de minute și 15 secunde cu Abbas Kiarostami și toate filmele românești pe care nu le-am văzut încă.

În timpul studenției la Facultatea de Jurnalism, ai beneficiat de un stagiu în Brno (Cehia), la Facultatea de studii sociale și studii media din cadrul Masaryk University. Ce a însemnat această experiență pentru tine și ți-a influențat cumva parcursul și după terminarea facultății?

A fost o bursă Erasmus pe Media Studies. A fost interesant, acolo am făcut pentru prima oară studii de gen și Comparing Media Systems, care mi-a plăcut foarte mult și care mi-a deschis cumva mintea către zona de analiză. După bursa Erasmus mi-am dorit să plec din țară, nu voiam să mă mai întorc vreodată, eram decisă să-mi dau licența și-apoi să plec. Am vrut să mă înscriu la Facultatea de Fine Arts din Viena (Univesity of Fine Arts sau Academy of Fine Arts?). Îmi găsisem un master foarte interesant, mi s-a părut că mi se potrivește foarte bine, am fost foarte entuziasmată și încântată, dar, din păcate, nu s-a legat. Apoi am aflat de CESI – mi-a spus un profesor de la Facultatea de Jurnalism. M-am uitat pe programă și am zis că seamănă foarte mult cu ce se studiază în Viena la masteratul de care ți-am povestit. Așa că am zis, hai să încerc! Începusem să lucrez în același timp și full-time; nu eram foarte convinsă că am să rămân la CESI. Am zis, hai să dau aici, ca să văd cum e, dacă tot nu știu ce alt master să fac, și seamănă cu ce-mi doream să fac în Viena. Apoi, văd eu, dacă nu fac față și trebuie să muncesc prea mult, nu mai continuu. Dar până la urmă am rămas. Era mai greu pentru că lucram destul de mult și trebuia să reușesc să ajung și la cursuri, să-mi fac și lucrările. Cel mai greu a fost când am scris lucrarea de disertație. Toată lumea din viața mea îmi știa subiectul, știau că-mi fac lucrarea de disertație, că-s stresată și că nu am timp să ies pe-afară. Am amânat un an susținerea disertației, dar a fost mai bine, pentru că mi-a și reușit. Altfel mi-ar fi fost imposibil. M-am apucat să studiez psihanaliza, pentru că am hotărât să fac disertația cu Raluca (Bibiri) și am început să citesc diverse lucrări de psihanaliză – Melanie Klein, Lacan – și n-aveam cum să-i înțeleg atât de repede. Am avut un an în care i-am citit numai pe ei și stăteam și mă gândeam, ajunsesem să mă psihanalizez singură [râde]. Devenisem ușor obsedată, dar m-am apucat și de scris, în cele din urmă; era timpul. Și așa am reușit să dau și disertația. Mi-a plăcut foarte mult subiectul. M-am bucurat că mi-am ales un subiect care să mă încânte cu adevărat și nu mi-am pierdut timpul cu ceva doar ca să-mi „bifez” studiile.

Deci ai aplicat psihanaliza la povești și la basme?

Da, și la Filme, pentru că titlul era „Imaginarul masculin – plăcere vizuală și proiecțiile basmului” și încercam să demonstrez cum plăcerea vizuală este influențată, în cazul bărbatului adult, de către basmele de care-a avut parte în copilărie, atunci când i se forma identitatea. Am explicat prin termeni lacanieni și, în general, de psihanaliză cum se formează identitatea; cum se formează imaginarul și ce rol au ele în plăcerea vizuală.

În prezent ești Solutions Consultant la The Newsroom. Ce presupune acest lucru?

Mi-e foarte greu să explic ce fac. Nici măcar prietenilor nu le explic foarte concret ce fac, pentru că task-urile mele sunt foarte fluide și se schimbă destul de repede. Teoretic e o platformă de Artech, o platformă care face programmative native advertising. Practic, eu fac campanii de genul acesta, dar mai fac și alte lucruri. Aduc zona de input editorial și jurnalistic, zona aceasta umanistă, într-un sistem care-i destul de inginerizat. Spre exemplu fac campanii de story-telling, care sunt mult mai apropiate de oameni. Ca să nu apară bannere pe care să scrie „Ofertă, cumpărați acum!”, noi ne ocupăm de realizarea unei altfel de reclamă, adică scriem povești, articole… E „programmatic” pentru că el se livrează programatic. Există un bidder care calculează toate impresiile, adică toate afișările de pe internet. Rolul meu este să inventez campanii care să nu agreseze utilizatorul, ci să vină sub forma unei povești. Facem și content, ne ocupăm și de strategie. Este un publishing platform, adică poate fi folosită și de publisher-i, ca să-și creeze ei experiențe mai interesante pentru useri.

Ești într-o continuă fervoare. Cum reușești să echilibrezi balanța dintre studii și muncă?

Am noroc că lucrez într-un mediu foarte ok și că oamenii înțeleg că uneori trebuie să plec mai devreme pentru că am cursuri, în condițiile-n care îmi recuperez munca. Acesta e marele avantaj, că cei de la birou mă înțeleg. Partea bună e că niciodată n-am avut job și atât, ori am mai avut și masterul, ori am mai avut și alte joburi, alte proiecte și m-am obișnuit să fiu pe fugă. Câteodată nu-mi convine și mă cam frustrez, dar mă încurajez cu ideea că în perioada aceasta suntem ca un burete și absorbim cât mai multă informație. Mi-a zis cineva la un moment dat că la 25 de ani avem apogeul intelectual și că atunci reținem cel mai mult. Atunci m-am zbătut foarte mult, mi-am schimbat și jobul într-un an de vreo trei ori, mi-am dat și disertația, și am zis că trag tare până nu mă îndepărtez foarte mult de 25 de ani.

Cum ai făcut saltul de la „Imaginarul masculin – plăcere vizuală și proiecții ale basmului”, titlul disertației, la „Intimitate și spectacol în cultura digitală”, titlul lucrării de doctorat?

Mi-a venit ideea pentru tema de disertație când încă lucram în presă și nu știam că o să vreau să fac digital marketing. Pe parcurs am început să lucrez în digital marketing și să aflu diverse lucruri care mă făceau tot mai curioasă. Când, la susținerea lucrării de disertație, m-a întrebat Sorin Alexandrescu dacă aș vrea să rămân și la doctorat, eventual cu aceeași temă, am zis că mi-ar plăcea să fac ceva pe digital. Nu știam ce, exact, mă gândeam la identități digitale, la personas, la o grămadă de lucruri. Până la urmă am mai citit, m-am mai gândit, m-am răzgândit, și am ajuns la tema aceasta. Am fost influențată și de mediul în care lucrez, clar, pentru că era ancorat în tema cercetării mele. În primul rând era interesul, și-n al doilea rând m-am gândit că poate mă va ajuta pe termen lung ca să înțeleg mai bine lucrurile și la muncă, că o să-mi mai vină idei, să am altă perspectivă. M-am gândit să împușc doi iepuri dintr-un foc.

De ce ai ales să faci cercetare?

Bună întrebare. O dată pentru că, de când lucram în presă, îmi plăcea să „sap” destul demult în jurul subiectelor, chiar dacă ele nu ajungeau în articolul final – îmi plăcea foarte mult partea de documentare și de foraj în jurul temelor – și-a doua oară, deoarece cred că zona digitală chiar are nevoie de cercetare umanistă, dincolo de rapoarte cu cifre, dincolo de zona de analiză seacă. M-am dat și după tendințele occidentale, unde au infiltrat destul de bine viziunea umanistă în zona de tehnologie și internet și chiar mi-a plăcut. Adică mi-am dat seama, citind ce-au făcut alții, că mi-ar plăcea și mie. Mi se pare foarte interesant să faci o analiză mai umană asupra unor aspecte din lumea digitală, cum ar fi faptul că poți trage concluzii foarte interesante din datele pe care le ai dintr-o campanie, sau din demografice, din analiza big data. Apropo de lucrul acesta, citeam astăzi un articol foarte captivant, al unui tip care lucra la Google, dar care mai scrie și pentru New York Times. Era vorba despre un studiu de caz făcut de Spotify, acum vreo 2 ani, și erau intersectate datele cu Facebook. Pe Spotify se ascultă Katy Perry în proporții egale de către femei și de către bărbați, doar că pe Facebook, spre exemplu, majoritatea bărbaților dau „like” la Bob Marley, nu-și asumă că ascultă și altfel de muzică. Dar femeile da, pe Facebook. Mi se pare foarte interesant să tragi concluzii, să încerci să afli mai multe atunci când ai niște statistici de acest gen, adică să cauți și zona de interpretare. Și-apoi te duci ușor și către științe cognitive, psihanaliză și către studii culturale. Te duci în foarte multe zone cu o astfel de interpretare. E mai greu de hotărât unde să te oprești.

De unde vine fascinația pentru digital?

Nici nu știu când a început să se transforme în fascinație aplicată. Cred că în Cehia, prima oară… Atunci aveam o profesoară foarte faină. Am avut de făcut două lucrări: prima lucrare despre modern family, și a doua lucrare, despre democratizarea modei prin blogurile de modă. Și mi s-a părut așa fain că pot să scriu despre niște lucruri care fac parte din viața noastră adevărată și că le putem da o interpretare foarte documentată și teoretică, deși fac parte din partea frivolă a vieții noastre. Mi-a plăcut că prin interpretare, prin teorie, poți să ajungi foarte departe analizând niște lucruri aparent frivole. Cred că de aici mi se trage. Am început să lucrez în online odată cu masterul, și-atunci era foarte fascinant, pentru că lucram la o revistă pentru bărbați și – ce să mai?! – testam plăcerea vizuală masculină în timp real. Mi se părea foarte amuzant când trebuia să postez pe pagina publicației diverse pictoriale cu femei în ipostaze mai mult sau mai puțin sexi – nu vulgare – dar erau toate sexi. Pentru mine era un mister… Nu înțelegeam de ce o domnișoară a avut mai multe click-uri și alta mai puține. Nu-mi dădeam seama de ce! De-acolo mi-a venit mie ideea cu proiecția basmului în plăcerea vizuală, în imaginar, pentru că la un moment dat am observat că aveam un pictorial cu o fată care parcă aducea așa a Albă-ca-Zăpada. Și a fost un hit, a avut foarte multe accesări, a fost o nebunie pictorialul. Mi-am dat seama că în foarte multe filme există stereotipul de fată ori inocentă, ca-s „Scufița roșie”, ori de o frumusețe incredibilă și generoasă ca Albă-ca-Zăpada. Bărbatul vrea să fie, în general, ca personajele masculine din basme.

Probabil și pentru că e o fantezie care invită la…

La dominare și la control. Oricum, mai ales în mediul digital, e vorba de control, practic. Imaginea o poți controla mult mai bine decât pe o femeie în carne și oase. Practic online-ul a fost un declic și pentru lucrarea de master. M-a făcut să mă gândesc așa, un pic; dar era palpitant, era interesant. Stăteam toată ziua, bună ziua și mă gândeam ce vor să afle bărbații și ce le-ar plăcea bărbaților să vadă, să citească. Câțiva ani buni cu asta m-am ocupat, gândindu-mă ce vor bărbații [râde]. Mi s-a părut interesant după, când am început să citesc studii masculine. Ulterior am aflat și eu de la Raluca de faptul că eu m-am specializat pe studii masculine, eu credeam că m-am specializat pe studii feminine. Și tot citind, tot citind, eram așa… „Da, uite cum se leagă, așa e! Uite, e cum zicea Julia Kristeva!” Mi-a prins bine, adică mi se părea palpitant pentru că mi se părea că văd și partea aplicată. Bine-nțeles că e o interpretare destul de empirică, cu toată teoria din psihanaliză, din semiotică, din studii culturale. Atât timp cât nu măsori cu acul și cu ceasul, nu poți să bagi mâna-n foc că, da domnule, uite, bărbatului îi este proiectată o imagine din basm atunci când vede așa ceva. N-ai cum să fii 100% sigur, dar e o interpretare care mie mi-a plăcut.

Am avut o bursă Erasmus la Paris1- Pantheon-Sorbonne, Institutul de Istoria Artei, din ianuarie pȃnă ȋn mai (2014).
În Paris am lucrat pentru doctoratul meu care are ca temă Imaginea și imaginarul satelor 2 Mai și Vama Veche. Bursa m-a ajutat pe partea de teorie vizuală, antropologia imaginii, spaţiu. Am ales să frecventez biblioteca Claude Lévi Strauss din cadrul Collège de France pentru că acolo am găsit mai ușor materiale necesare documentării, ȋn plus era liniște și puţină lume, personal amabil și colegi de lectură mereu zȃmbitori. Am ales să particip la un curs despre istoria fotografiei, chiar dacă cursurile nu erau obligatorii pentru mine. Cursul era ȋmpărţit astfel: marţea discutam fotografi/fotografii și curente, iar joia ne ȋntȃlneam cu un fotograf care povestea despre munca sa. Întȃlnirile aveau loc la Maison du geste et d’image, iar profesorul care organiza acest curs se numește Michel Poivert. O mare parte din timp am petrecut-o ȋn muzee, galerii și spaţii dedicate artei, am ales să văd ȋn special expoziţii de fotografie.
Mi-a plăcut orașul, atmosfera, expoziţiile de fotografie (care nu au fost puţine), mi-a plăcut că am putut să privesc tema mea de departe, să fiu mai obiectivă. Cumva mi-a schimbat ideile și mi-a oferit o nouă notă de citire a realităţii mele, cea a antropologiei vizuale. Cum se vede lumea prin imaginea fotografică și ce povești se ascund ȋn spatele lor, poate acele povești care de multe ori nu pot fi povestite sau ȋnţelese din cauza limbajului sau a culturii diferite.

Pasionat de istoria şi filosofia grădinilor, în 2014 am ales să devin masterand al CESI deoarece programul de masterat „Teoria şi practica imaginii” era singurul din Bucureşti în cadrul căruia îmi puteam „strecura” tema de cercetare şi prin care puteam să îmi îmbogăţesc orizontul cunoaşterii cu mult mai multe informaţii decât îmi propuneam.

În cei doi ani de masterat am avut plăcerea de a face parte dintr-un grup de studenţi foarte uniţi alături de care am frecventat numeroase cursuri interesante, predate de profesori de renume şi nu numai, profesori care au reuşit să ne capteze atenţia, dar şi să se plieze pe ceea ce aşteptam noi de la respectivele ore de curs, fiind mereu deschişi noilor provocări. Foarte înţelegători, profesorii pe care i-am avut au reuşit de cele mai multe ori să ne îndrume, să ne sprijine şi să ne acorde ajutor oricând în cercetările noastre.

Punctul forte al CESI consider că este întocmai faptul că îmbină mai multe arii tematice într-un program de studii destul de complex. Acest aspect îţi permite ţie, ca student, să îţi dezvolţi universul cunoaşterii alături de specialişti, dar şi de alţi studenţi care vin din areale culturale diferite.

După studiile de licență în domeniul comunicării, timp în care am dezvoltat o pasiune pentru imagine și cultura vizuală, am căutat un program de masterat unde să pot aprofunda teoria critică și studiile culturale în relație cu teorii ale imaginii, şi care să reprezinte un mediu nou de dezvoltare academică. Fiind preocupat în general de imaginea vie, contemporană, care circulă și cu care interacționăm zi de zi în diferite contexte, și în particular de cea instrumentată politic sau publicitar, am considerat că programul de Teoria și Practica Imaginii propus de CESI este locul potrivit pentru o cercetare în această direcţie. În contextul actual, consider ideea unui masterat interdisciplinar despre imagine benefică, atât prin faptul că propune noi moduri de analiză rezultând din tematica variată a cursurilor, cât şi prin viziunile colegilor provenind din medii academice diferite. În ceea ce privește corpul profesoral, mai mult decât competenţa profesională, acesta este deschis spre comunicare şi înţelegere, este orientat către student şi interesele sale de cercetare. Cursurile au același obiectiv, studiul imaginii, pe care o abordează din unghiuri diferite, oferindu-ne o viziune cuprinzătoare asupra modului de raportare la un anumit context cultural, și în același timp punându-ne în temă cu noile tendințe de cercetare. Structura programului facilitează o dezvoltare progresivă a cunoștințelor, pe care le fundamentează urmărind explicarea problemelor contemporane cu teorii la zi, reușind o balansare între teoretic și practic. Cât despre temele pe care le studiez, ele variază între studii teoretice despre imagine şi fotografie contemporană din spațiul germanofon și anglofon, relația text-imagine și analiza discursului vizual din spațiul public, propunând o legătură cu alte concepte precum mediu, memorie culturală, traumă, icon, adevăr sau identitate. Urmăresc imaginile generate de evenimente și fenomene autohtone, încercând printr-o metodă arheologică să parcurg traseul invers al imaginilor pentru a ajunge la semnificațiile acestora. Prin aplicarea unor teorii care provin din alte contexte sociale şi politice asupra Europei de Est şi a culturii vizuale locale, putem ajunge la rezultate surprinzătoare şi la particularizări ale unor modele de analiză generate de condiţiile sociale.