Memoria care dansează în lumină - OMEN

OMEN, spectacolul de dans contemporan creat de Arcadie Rusu, invită publicul într-o imersiune performativă densă, în care timpul și memoria sunt rescrise prin corp. A avut premiera în anul 2022 la Linotip - Centru Independent Coregrafic, iar ulterior performance-ul a fost prezentat la mai multe festivaluri și spații culturale, obținând, printre altele, premiul pentru cel mai bun spectacol la Undercloud 2024.

Coregrafia lui Arcadie Rusu propune o întoarcere în timp, aducând în prim-plan două figuri iconice ale vieții culturale românești - Constantin Brâncuși și Maria Tănase. Întâlnirea fictivă dintre sculptorul aflat în căutarea formei pure și vocea viscerală care traversează spațiul autohton reprezintă o explorare a geniului creator prin sacrificiu și prin aceeași dorință de a atinge absolutul. Astfel, dansul devine un limbaj primar al afectivității și al memoriei colective. Trecutul nu mai este o temă evocată, luând forma unei prezențe vii, reintegrată în corpul dansatorilor.

Termenul omen trimite adesea la o prevestire, la felul în care un eveniment viitor va avea loc. Aici, titlul este semnificativ și funcționează ca o cheie subtilă a spectacolului, sugerând o apariție care trebuie interpretată. În contextul coregrafic, corpul însuși devine un omen, purtător al unei memorii ancestrale care revine sub formă simbolică. Spectacolul nu anunță un viitor potențial, trezește însă un trecut încă viu, sugerând că arta, asemenea unui semn ritualic, continuă să comunice prin corpurile care o întrupează.

Universul vizual din OMEN este construit pe principiul esențializării. Spațiul este golit de decoruri recognoscibile, lăsând corpul și lumina să devină purtătoarele sensului. Această alegere trimite direct la estetica brâncușiană de eliminare a surplusului, de reducere la formă, la linia pură, la gestul necesar. Duo-ul format din dansatorii Anda Stoian și George Alexandru Pleșca alternează momente de intensitate fizică aproape acrobatică cu episoade de suspensie, iar fiecare poziție pare să conțină o încărcătură arhetipală.

Mai mult, corpurile acestora funcționează uneori ca opoziții, alteori ca extensii unul al celuilalt. Există momente în care mișcarea unuia pare să continue sau să corecteze deplasarea celuilalt, ca și cum ar face parte din aceeași entitate divizată. Din punct de vedere simbolic, această relație poate fi interpretată drept o tensiune între masculin și feminin, între stabilitate și impuls, dar și ca o metaforă a procesului creator prin dialogul constant dintre forțe diferite care se completează. Totodată, secvențele în care dansatorii se află în penumbră, cu părți ale trupului abia vizibile, indică ideea de memorie fragmentată, de trecut care revine în bucăți, niciodată complet. Umbra devine astfel un dublu al corpului, o extensie a acestuia, evocând prezența invizibilă a tradiției.

În ceea ce privește ținutele create de Yasmin Asan și purtate de Anda Stoian și George Alexandru Pleșca, acestea sunt simple, reduse cromatic, evitând orice referință folclorică directă sau ornamentație recognoscibilă. Acest fapt este reprezentativ, deoarece costumele nu fixează corpul într-o identitate culturală precisă. Materialele par să urmeze mișcarea fără a o rigidiza, accentuând musculatura, respirația, vibrația corpului. Astfel, dansatorii par mai degrabă expuși și vulnerabili, dezgoliți de orice artificiu. În acest context, trupul devine materie brută, asemenea blocului de piatră înainte de sculptură. Neutralitatea cromatică permite luminii să modeleze costumele, transformându-le constant, acestea fiind uneori moi și fluide, alteori dure, aproape statuare.

Semnificativă pentru spectacol este vocea Laurei-Gabriela Oana, care devine un canal de transmitere a memoriei colective, precum și o prezență ce intensifică fiecare gest coregrafic. Acest element adaugă profunzime și contextualizează întâlnirea dintre cei doi artiști într-un spațiu cultural contemporan. Vocea, uneori gravă, alteori fragilă, influențează aproape ritualic corpurile dansatorilor, invocându-le sau tulburându-le. La nivel conceptual, Laura-Gabriela Oana poate fi percepută drept un mediator între trecut și prezent, între corporal și spiritual, întregul spectacol căpătând o dimensiune ritualică. Mai mult, vocea sa se împletește cu muzica lui Alexandru Suciu, care creează o reinterpretare contemporană a pieselor Mariei Tănase, cu ajutorul instrumentiștilor Anatol Cazanoi (cimbalom) și Elvis Buruiană (acordeon).

Relevant în cadrul reprezentației este și light design-ul conceput de Arcadie Rusu. Lumina are un rol important, având în vedere că sculptează fiecare scenă, amplificând dinamica somatică. Astfel, ea poate fi considerată un dansator invizibil, o forță care modelează spațiul. Fasciculele luminoase amintesc de forme sculpturale, corpuri ascuțite, contorsionate, iar efectul general este acela al unei ecografii tridimensionale în carne, oase și voce, așa cum remarcă Ioana Bradea, în Bistrițeanul cu ocazia unei reprezentații din Bistrița.

OMEN nu este un spectacol foarte clar la prima vizionare. Deși are o durată relativ scurtă, de 40 de minute, complexitatea sa vine din modul în care asocierile formează semnificații diverse. Este un happening care cere publicului să participe activ, să asculte, să simtă și să privească dincolo de aparențele vizuale. Așadar, spectacolul din cadrul Linotip servește drept o instanță a modului în care dansul contemporan independent din România construiește un limbaj scenic coerent și profund. Fiecare element participă la aceeași idee centrală: corpul ca memorie, ca formă pură și ca spațiu de reactivare a tradiției, reușind să formeze un întreg. 

(Text publicat inițial pe Liternet.ro)