Despre viața lor pe limba ta: când gestul devine un performance indispensabil

Compozitorul John Cage credea că liniștea perfectă nu poate fi găsită nicăieri în realitate. Afirmația lui duce cu gândul la persoanele surde, cărora aparatul auditiv nu le poate schimba situația: cum poate suna un zgomot oricât de mic pentru ele? Trăiesc cumva persoanele surde măcar în vecinătatea zgomotelor și mișcărilor propriului corp și, deci, într-o liniște imperfectă? Aceste reflecții se datorează în mare parte spectacolului de teatru educațional Pe limba ta, regizat de Radu Apostol la Centrul Replika din București. Expunerea aproape didactică a istoriei și prezentului integrării deficitare a persoanelor surde și hipoacuzice în sistemul de învățământ românesc s-a ramificat într-o dinamică teatrală pe care doar actorii surzi ori hipoacuzici o pot recrea cu autenticitate pe scenă.

Maria Filip o joacă pe Irina, așadar Irina este un personaj surd. Există o limită discutabilă între trăsăturile actorului pe care personajul trebuie să le preia și cele care pot fi ascunse prin transformările necesare artei actorului. Comunicarea nonverbală a actorilor surzi ori hipoacuzici ar părea că-i limitează în raport cu cerințele standard ale profesiei, însă Pe limba ta este o dovadă că teatrul nu trebuie să arate la fel în toate iterațiile sale. În epoca actuală postdramatică, logosul se îndepărtează încet, dar sigur de centrul expresivității scenice, așa cum piesa de față îi îndepărtează pe spectatori de mitul metodelor oraliste de educare a copiilor hipoacuzici. Prima dată când am fost fascinată de astfel de metode a fost în copilărie, în timp ce citeam povestea fetiței surdo-mute din Cuore, inimă de copil de Edmondo de Amicis. Ea reușește în mod miraculos să vorbească după ce învață să simtă și să reproducă vibrațiile pe care diferite foneme (sunete asociate literelor) le produc în gâtul și pieptul unui vorbitor. Irina se străduiește să facă același lucru alături de directoarea școlii ei, cu ajutorul unui balon, însă formele literelor o blochează în spațiul scenic, ca și dincolo de el.

Am învățat în cadrul unui curs de lingvistică cognitivă faptul că fonetica este aspectul unei limbi străine din ce în ce mai greu de însușit pe măsură ce înaintezi în vârstă, întrucât creierul uman își formează categorii clar diferențiate pentru fonemele limbii materne. Astfel, mai târziu, în viață, e mai greu să auzi fonemul care există, spre exemplu, în alte limbi între „/p/” și „/b/” fără să coincidă complet cu niciunul dintre ele. Din punctul de vedere al învățării foneticii unei limbi străine se poate spune că toți oamenii dobândesc o deficiență la nivel neurologic, însă ea nu îi împiedică să învețe o nouă limbă la orice vârstă, ci doar să perceapă și să pronunțe toate sunetele ei precum un nativ. Comunicarea continuă fără impedimente, dacă celelalte abilități lingvistice sunt bine stăpânite, însă de multe ori am auzit oameni întorși din vacanțe în străinătate glumind despre cum au vorbit până i-au durut mâinile. Turiștii din generațiile care nu au învățat limba engleză la un nivel satisfăcător sunt gata să joace un fel de Activity atunci când ies din țara natală, la fel ca directoarea și fratele mai mare al Irinei, însă cine a jucat Activity știe că unele idei sunt imposibil de arătat, mimat, sau desenat.

Limbajul semnelor diferă la nivel mondial în funcție de limba maternă a vorbitorilor din jurul persoanei surde ori hipoacuzice și îmi imaginez că modul în care ea schimbă percepția despre lume a celor care o învață și o utilizează este diferit față de experiența de învățare a oricărei limbi verbale. Numele fiecăruia dintre cei patru actori este personalizat în mod aparent aleatoriu în Limbajul Semnelor Române (LSR): Adrian are un vârtej în părul de deasupra frunții, deci semnul lui este un vârtej în aer, în timp ce Mihaela are breton și semnul care indică această tunsoare devine o traducere a numelui ei. Arbitrarul specific semioticii oricărei limbi omenești este prezent și în LSR, însă el este la fel de ancorat în realitatea imediată ca cel al numărului roman II, format din două linii verticale. Conversațiile devin astfel dependente de contextele comune ale interlocutorilor, iar înțelesurile astfel situate nu sunt convenții universale, ci se fluidizează și se transformă în funcție de contextele în care se transportă. Există, bineînțeles, semne universal valabile dintre care am reținut și eu rapid câteva („spital” –  crucea din dreptul umărului, ori „Paris” –  Turnul Eiffel din două mâini), însă chiar și acestea sunt ancorate în imagini iconice cotidiene care formează, la fel ca muzica, un mijloc de comunicare ce depășește toate barierele lingvistice.

Irina le depășește numai cu ajutorul prietenului ei imaginar jucat de Adrian, un tânăr hipoacuzic ce reprezintă liantul de care Maria depinde ca actriță și Irina ca personaj în lumea din și din afara scenei. Pentru că adulții din viața Irinei nu pot comunica eficient cu ea, tot imaginația este cea care o ajută să depășească provocările unui mediu școlar în care nu își poate găsi locul. Prietenul imaginar este un interpret hipoacuzic ironic la adresa limitărilor adulților și din păcate invizibil pentru ei atât pe scenă, cât și în majoritatea spațiilor cotidiene ale realității. El reprezintă una dintre puținele surse de comedie într-o piesă apăsătoare în care balonul miturilor se sparge cu frustrare, iar personajele se zbat în încercări sisifice de a se înțelege unele pe celelalte. Dialogul surzilor se transformă dintr-o parodie a comunicării deficitare într-un strigăt mut de furie care poate trezi compasiune sau chiar revoltă la fel de bine ca un strigăt sonor și șocant. Ceea ce spectatorii văd pe scenă din partea actorilor surzi ori hipoacuzici este o corporalitate de mare expresivitate, o imagine compusă din gesturi și forme derulate amețitor, percutantă în contemporaneitatea operațiilor cosmetice care paralizează mușchii feței și bruiază comunicarea nonverbală sinceră, vulnerabilă și viscerală în media și în viața de zi cu zi.

Spectacole precum Pe limba ta și actorii care cunosc LSR, indiferent de cât de bine aud, au potențialul de a deschide noi căi de expresie teatrală și de a transforma această realitate a  hipoacuziei într-un fapt social înțeles și asumat. 

(Text publicat inițial pe Liternet.ro)