OMEN

OMEN de Arcadie Rusu este spectacolul pe care mi-ar fi plăcut să îl văd în adolescență, ca o lecție  în cadrul orelor de educație plastică. Este spectacolul prin care eu am înțeles vizual cum sculptura și dansul contemporan au sens împreună, cum mișcarea sculptează spațiul din jur, cum performerii Anda Stoian și George Pleșcă, acompaniați de vocea și prezența Laurei Gabriela Oana pot crea forme și profunzime printr-un limbaj coregrafic ce prevestește drama romantică fictivă dintre Maria Tănase și Constantin Brâncuși.

Ritmicitatea mișcărilor scenice și fluiditatea dansului combinate cu pasiunea pentru sculptură, m-au transformat într-o spectatoare curioasă care căuta activ în timpul spectacolului asemănări între mișcările scenice ale celor doi performeri și sculpturile lui Brâncuși  – salturile dansatoarei seamănă cu „Bird in Space”, momentul dansului îmbrățișați mi-a amintit de „Sărutul”  și, poate, de „Coloana Infinitului” reprezentată de George.

Trimiterile vizuale către universul lui Brâncuși se remarcă atât în alegerea costumelor folosite de cei doi dansatori, cât și prin părul strâns, prins în coc, care subliniază forma capului, imagini simple, dar puternice, asemeni sculpturilor lui Brâncuși – forme dinamice ale „Domnișoarei Pogany”, ale „Muzei adormite”.

Costumele păstrează solemnitatea scenei, ambii dansatori folosesc cămăși închise până la ultimul nasture, în tonuri închise, cu excepția primului costum al dansatoarei, (cămașă violet și fustă nude). Costumele prezintă forme geometrice subtile - pliurile din zona claviculei de la cămașă, umerii accentuați de epoleți și rombul format pe spatele dansatoarei.  Eleganța este dată de folosirea materialului de catifea, care strălucește în în lumina de scenă și de fusta vaporoasă, care pune în valoare mișcările circulare.

Vocea live a Laurei Gabriela Oana o face mai prezentă pe Maria Tănase în sala de spectacol. Alternarea între prezența și absența creează o atmosfera misterioasă, fără să trimită către un videoclip musical, iar faptul că versurile melodiilor sunt într-o franceză arhaică, pitorească, oferă spectacolului un caracter internațional și conturează o atmosferă pariziană.

Rochia elegantă, din catifea neagră, cu umărul stâng dezgolit, subliniat în lumina albă, conică, trimite către aristocrația frațuzească. Introducerea în atmosfera spectacolului este creată din momentul în care această începe să cânte, urmată de apariția lui George Pleșcă, care, prin mișcări tehnice, este în căutarea porților de lumină, a mașinăriei timpului. Light designul spectacolului conceput de Arcadie Rusu, se sincronizează cu mișcările dansatorilor și formează mai multe planuri ale spectacolului, un video mapping pe fiecare moment, sincronizat cu mișcarea.

Momentul de la final, asemănător cu o „Masă a Tăcerii”, m-a făcut să-mi imaginez spectacolul cu poziționarea scaunelor sub formă de cerc, astfel încât spectatorii să fie parte din sculptura dinamica a dansului, parte a  tăcerii din cerc.

Spectacolul reconstituie două personalități ale secolului douăzeci din cultura românească, aducând un omagiu lui Constantin Brâncuși și Mariei Tănase. Cu toate că sinopsisul mă duce cu gândul la un spațiu ceremonial, interpretarea scenică este minimalistă, descriind un echilibru bine structurat între melancolie, liniște și fluiditate, un spațiu care te chemă să-l imaginezi.